Casa Memoriala “Tudor Arghezi-Martisor”

Fragmente de articol preluate de aici si aici.
Localizare pe harta aici.

Cladirea se afla în partea cea mai înalta a Bucurestiului, pe dealul Piscului, în fosta mahala a Caramidarilor, spre Piata Sudului, peste drum de fosta Manastire Vacaresti. Dupa iesirea din Inchisoarea Vacaresti unde a fost detinut 11 luni, acuzat fiind de “colaborationism”, Tudor Arghezi a ales sa îsi faca aici un adevarat paradis pentru familie si prieteni, un univers casnic în care a petrecut si zile fericite si unele pline de amar. A iubit acest loc, situat departe de forfota orasului, un colt uitat de lume, la întretaierea drumurilor suferintei dintre Cimitirul Bellu, Abator si Inchisoarea Vacaresti. Aici a dat nastere scrierilor de prima marime si a creat un adevarat curent literar. Pe acest loc erau doua rânduri de visini pe ramurile carora, oamenii din împrejurimi, mistuiti de dorul locurilor natale, la început de an agrar, atârnau snururi rosii si albe, menite a le spori holda de peste an, obicei pe care l-a vazut si Arghezi la bunicii din Oltenia. Aceste martisoare i-au inspirat numele casei, “Martisor”, numele mesagerului primaverii. Strada sau, mai bine spus, mahalaua, nu avea un nume. Poetul a rugat primaria de sector ca, atunci când va face strada, sa-i puna numele “Martisor”. Rugamintea lui a fost ascultata si aceasta a fost botezata dupa numele simbolului românesc al primaverii. Casa Memoriala “Tudor Arghezi” a fost renovata, lucrarile de refacere a infrastructurii, a grinzilor de fundatie, a fatadelor, tâmplariei si elementelor din lemn finalizându-se în aprilie, anul trecut.

La numarul 26 pe strada Martisor am nimerit la o curte cu o tablita pe ea: “Muzeul Memorial Tudor Arghezi”. Intru inauntru, in cautarea unor flori de mucegai. Am dat in schimb de un ansamblu de cladiri, cu pereti albi si acoperisul rosu. In stanga, un cotet pe care scria in mod meritoriu, Zdreanta. In dreapta, mormintele unui cuplu care a rezistat timp de 56 de ani: Tudor si Paraschiva Arghezi.
Din fericire domnul muzeograf Aurel Ciulei a putut sa stea de vorba cu mine, sa-mi spuna cate ceva despre istoria locului.
“Istoria Martisorului incepe acum 80 de ani, mai exact in vara anului 1926. In ziua de 10 iunie Tudor Arghezi devine proprietarul unei suprafete de terne de aproape doua hectare. In toamna acelui an s-a construit prima baraca. Constructia casei a fost condusa de un suedez, Jahanes. Peretii sunt facuti dintr-un mortar din ciment si paie de bambus. La constructie a contribuit si sotia lui Arhezi, Paraschiva Burdea. Casa in sine s-a construit dupa planurile intocmite de poet. Era foarte priceput, sa stiti.”
Familia Arghezi s-a stabilit efectiv in Martisor in 1930, cand erau gata trei incaperi din complexul de aproape 20 de camere de astazi. Intre 1935 – 1937 s-a ridicat cladirea anexa care a servit ca tipografie a scriitorului. In 1948 au fost nationalizate masinile de tiparit.”
“Arghezi a cedat proprietatile sale statului, cu conditia ca dupa moartea sa, Martisorul sa fie folosit numai pe post de casa memoriala. El a trecut in vesnicie in 1967. Casa memoriala Tudor Arghezi a fost inaugurata 7 ani mai tarziu, in 1974, pe 20 mai. Anul trecut a devenit Muzeu Memorial si in mai anul acesta s-au terminat lucrarile de consolidare a casei, facute sub patronajul fiicei poetului, doamna Mitzura Arghezi care se ingrijeste de Martisor.”

“A ajuns aici (la Martisor), ca si multi altii care au dorit sa-si injghebeze o viata “ca acasa” in general oameni din lumea satelor, atrasi de o viata mai buna, ivita in oras mai ales dupa primul razboi mondial. “Cartier numit asa din batrani si asezat pe marginea cea mai inalta a Bucurestilor, peste drum de manastirea Vacaresti, unde o fantana distribuia cu ciutura oamenilor obositi si vitelor apa ei adanca si proaspata” (T.Arghezi, Asezamantul Martisor, in “Informatia Bucurestilor”, 1943) … prin 1928 – 1930 si-a facut rost de vreo patru pogoane, aflate peste drum de manastirea Vacaresti, in plin soarele si vantul Baraganului. …Toti cei carora le-am spus ce vreau sa fac, m-au compatimit pentru gestul meu indraznet de a-mi aseza salasul intr-o pustietate unde te puteau manca lupii si unde nu exista nici o inlesnire pentru o viata civilizata. Nu tu electricitate, nu apa, nu canalizare, nu telefon, nu strada, nu trotuar… Cartierul Martisor are nevoie pentru sanatatea lui morala de o biserica si de o gradinita de copii.Cateva sute de nevarstnici, lasati in voia strazii de parintii nevoiasi dusi la lucru, capata deprinderile de care mai tarziu legile si judecatorii nu vor mai fi in stare sa-i dezbare. O invatatoare in mijlocul lor i-ar deprinde sa lucreze de-a joaca, sa cante si sa citeasca, adunati vara la umbra si iarna intr-o sala calda. … La scurta vreme de la inchegarea Martisorului, imprejurimile au fost ocupate de case si casute construite de oameni necajiti, functionari mici si lucratori de la fabricile din vale. O data cu dezvoltarea asezarii s-au inmultit si necesitatile populatiei, descalecata, ca si noi, in lastariile din vecinatatea puscariei si acrasmei Mandravela. Lampa de petrol se cerea inlocuita cu becul electric … Mai erau necesare niste strazi cu oarecari trotuare si cate altele, ca in orice noua asezare.In aceasta situatie, mahalaua m-a ales delegat, nu deputat, ci un fel de alergator pe la toate icoanele ca sa castig bunavointa edililor… si, cat de omenie, cat din interes electoral, mahalaua Martisor a avut lumina, strazi pietruite, tramvai pe Soseaua Oltenitei si autobuz pe Vacaresti. Am facut tot ce-am putut ca oamenii intre care traiam sa se simta in randul oamenilor”
Razboiul al doilea mondial era aspru, iar saracia si necazul muscau din ce in ce mai rau… Femeile intrasera, aproape toate in fabrici.Prizarit si inghesuit de nevoi, ma duceam la fund cu asezamantul.Stau de vorba (Pr.Mihai Tataram, n.n.) cu sotia si fiica scriitorului si-l rog sa scrie ceva si pentru “lucrarea” noastra. Nu-l uit nici eu si nici Martisorul pentru cele doua tablete scrise in 1943: Asezamantul Martisor si La cersit . In ele, poetul a descris, cu tot talentul lui dealul Martisorului, iar oamenilor le-a dat toata inima lui, ajutandu-i cu dragostea si priceperea sa.
Intr-o zi, cand era academician si deputat in Marea Adunare Nationala, se opreste cu masina la poarta noastra. Din ea coboara cu un paner plin de cirese si suna. Iese gospodina si, cum era pe inserate, aceasta nu baga de seama cine-i si intreaba, prin galagia cainilor, de la cine sunt :”Nu ma mai cunoasteti, sunt Arghezi?” Adusese primul rod al cireselor la binecuvantat.
Intre timp s-a mutat intr-o casa noua la Sosea.S-a dezlipit greu de “Martisor”.Ani intregi, aproape zi de zi, venea cu Paraschiva la casa lui, la pomii lui, la cainii lui, in lumea lui, si n-a vrut sa i se schimbe nimic din cate, cu atata truda, agonisise. Cei din urma pomi care s-au plantat in Martisor au fost prunii si nucii ce le strajuiesc, azi, mormantul…
Cand a plecat el, noi cei de aici, n-am mai grait nimic…
Prin grija devotatei sale fiice si dragostea celor ce iubesc poezia, lumina a ramas aprinsa pe dealul Martisorului si, in inmiresmata livada, scanteind printre petalele florilor si aripile gazelor, ce cauta alt potir, in care, rodind sa duca mai departe, peste ani, in tarii si vesnicii, alanul neamului.
Acesta-i de altfel si mesajul pe care T.Arghezi il trimitea de-a pururi, tuturor celor ce poposesc la steiul sau din Martisor.”

(Pr.Mihai TATARAM, Prin Bucurestiul iubit, Editura Tara noastra, 1992)